Cu toții am folosit măcar o dată funcția Delete. Cuvântul englezesc, alături de Copy, Paste, Cut, Folder și altele, a ajuns printre cele mai cunoscute cuvinte în limba engleză datorită circulației internaționale a edițiilor în engleză ale sistemului de operare Windows. Dar de unde vine acest cuvânt?

O privire într-un dicționar etimologic online rezolvă problema: verbul englezesc are ca etimon latinescul „deleo, delere”, cu sensurile „a șterge” și „a distruge”. Același dicționar indică o legătură posibilă cu radicalul „-le-” din substantivul comun „letum”, cu sensul de moarte – de aici provine adjectivul de circulație internațională „letal”.

Cam asta ar fi tot. Asta dacă în timp ce lucram la setul precedent de cuvinte (discuția despre „bun” și „rău” pe care te invit să o citești) nu aș fi întâlnit un sinonim livresc al cuvântului „malefic”: „deleter” (pronunțat deletér). Cuvântul m-a dus imediat cu gândul la „deleo”, tema acestui articol și am încercat să îmi confirm teoria.

Toate dicționarele care atestă acest cuvânt oferă originea franceză „délétère” (care înseamnă distrugător, toxic, pernicios). Mai departe, dicționarul etimologic francez ne trimite la grecescul antic δηλητηριος [deletérios] (adjectiv cu același sens ca délétère). Un dicționar online al limbii elene antice explică formarea adjectivului δηλητηριος prin sufixare de la substantivul comun δηλητηρ [deletér], cu sensul de distrugător.

Mergem mai departe, folosind același instrument online, pe lanțul etimologiei, și ajungem la verbul δηλεομαι [deléomai], cu sensul „a distruge”. Acesta este cuvântul original, intrat în limba greacă. Același instrument online propune ca etimologie verbul latinesc „doleo” („a suferi”), asociere care însă mi se pare neconvigătoare. După cum am văzut deja, în latina veche exista verbul „deleo”, a distruge, cu o formă asemănătoare cu a verbului grecesc cu același sens. Având în vedere că verbul grecesc nu este etimonul celui latinesc, eu aș propune ca etimologie pentru δηλεομαι verbul... „deleo, delere”, același care mulți ani mai târziu a dat „delete”, după câte am văzut deja la începutul articolului.

Din această investigație putem trage două concluzii importante – în primul rând, limba latină nu a influențat exclusiv limbile așa-numite romanice; avem o influență latină semnificativă chiar și în engleză sau germană. Iar în al doilea rând, atunci când stabilim etimonul unui cuvânt, trebuie să stabilim criteriul cronologic, semantic și al asemănării de formă.

Un set de cuvinte ale căror etimologii sunt încâlcite și, deși par a avea origini comune, dicționarele etimologice, precum și DEX și MDA le oferă explicații mult mai complicate. În primul rând – adjectivul „bun” provine din corespondentul latin „bonus”. Același „bonus” care a dat în limba română neologismul... „bonus”, cu sensul de „Avantaj acordat unui client fidel de către o rețea de comunicații, de către un magazin etc.” – cuvânt proaspăt recunoscut de DEX’09, nerecunoscut în edițiile MDA, absent și în DOOM. Însă, ca majoritatea neologismelor din zilele noastre, „bonus” nu provine direct din latină, ci pe filieră engleză. Așadar „bun” – „bonus” este un dublet etimologic imperfect, întocmai ca scară – lat., scală – fr.

Noua semnificație a lui „bonus”, cu sinonime propuse „gratificație, tantiemă” într-un dicționar de neologisme, se depărtează destul de mult de originalul latin – atât morfologic cât și semantic. Prin conversiune, apare substantivul „bonus” (din adjectivul latin), cu sens diferit de adjectivul românesc „bun”, moștenit din latină („blajin”, „darnic” etc. – vezi DEX’09 pentru mai multe sensuri), dar și de mai recentul „bun economic”, un caz de conversiune și calchiere după limba engleză.

Sinonim parțial pentru „bonus”, „beneficiu”, are etimologie dublă, franceză și latină – „bénéfice/beneficium”. Ne vom concentra pe filiera latină. „Beneficium” este un derivat de la „beneficus” (care a dat în limba română „benefic”, prin împrumut, deși la origine era un adjectiv care însemna despre oameni/lucruri, binefăcător). „Beneficus”, continuând seria derivativă, provine de la „Bene”, însemnând bine, fiind și etimonul cuvântului românesc. „Bene” s-a desprins din latina foarte veche, din același cuvânt de bază care a dat și „bonus”, de unde găsim similaritatea atât ca formă, cât și ca sens între cele două cuvinte din latină – „bene” și „bonus”.

Interesantă este evoluția cuvântului „rău”, împreună cu derivatele sale. Surpriza nu este mare că originea este tot latină: „reus”. Însă cuvântul „reus” nu însemna rău, ci „vinovat” sau „acuzat”, după cum este indicat în DEX’09 la etimologie! Cuvântul rău, în latină, se traduce prin „malus”, de unde și expresia „bonus-malus” (un sistem de asigurări), același cuvânt care a dat adjectivul „mal” în franceză și în alte limbi romanice (rău). Plecând pe același filon ca în cazul cuvântului „bun”, ajungem la „maleficus” (care a dat malefic în limba română, cu sensul de răufăcător) și „maleficium” (fără corespondent în română). Din nou, se observă o diferență între modul în care sunt preluate cuvintele în limba română: benefic nu are același sens cu binefăcător, dar malefic este sinonim cu răufăcător.

În fine, un caz special îl reprezintă cuvintele „bunătate” și „răutate”. „Bunătate” provine direct din „bonitas” (lat.), dar răutate este calchiat pe modelul cuvântului „bunătate” – este o creație strict autohtonă.

În concluzie, în ciuda asemănărilor de structură și etimologie, există diferențe atât în latină, limba de origine, cât și în română între construcțiile cu „bun” și construcțiile cu „rău”. Întotdeauna, pentru a stabili etimologia unui cuvânt, trebuie analizată speța sa și contextul unic în care a fost asimilat în limbă, nu trebuie folosite tipare generale pentru a le încadra, forțând astfel explicații care devin neconvingătoare.

Argoul unei limbi este mai mult decât un „limbaj convențional, codificat, care nu poate fi înțeles decât de un grup social restrâns”, este o colecție de cuvinte cu același sens, folosite în diferite medii sociale. Unele dintre aceste cuvinte apar prin contact direct cu variantele vorbite ale unor limbi precum țigăneasca sau turca (cuvintele astfel preluate sunt stâlcite, greu recognoscibile și cu variații destul de mari față de original), altele sunt eufemisme sau creații glumețe, expresive – onomatopeice, populare.

Să luăm, de exemplu, cuvântul „nebun”. Argoul limbii române abundă în creații expresive sinonime cu acest cuvânt. De la bine-cunoscutele expresii „într-o ureche”, „într-o dungă”, „dus de-acasă” etc., care și-au pierdut caracterul argotic/secret și au rămas expresii glumețe, la eufemisme precum „atins”, „sărit”, „smucit” și la cuvinte cu sens (ușor) schimbat, precum „paliu”, „zbanghiu”. Nu lipsesc nici onomatopeele – „tralala” – nici împrumuturile din alte limbi, mai ales pe cale orală (ex. „zurliu” din turcă).

Dacă expresia „într-o dungă” ne duce cu gândul imediat la „fixist” și, prin extensie, la cineva cu probleme mintale, nebun, expresia „într-o ureche”, cu sensul (la origine) de persoană care nu aude sau aude foarte slab cu una dintre urechi, nu are o asociere foarte clară cu sensul argotic de „nebun”. Unele site-uri (ex. sites.google.com/site/enciclopediacomuneiserbanesti) menționează că această expresie ar veni, de fapt, de la comportamentul celui care nu aude atunci când încearcă să-și orienteze capul pentru a auzi și a înțelege vorbele cuiva (comportament „zgubilitic” – „zbanghiu”), deși asocierea dintre „om care aude slab” și „nebun(atic)” pare forțată, exagerată.

Mulți din termenii argotici sinonimi cu „nebun” au legătură cu auzul sau cu un sunet. Cuvântul „sonat” are etimologie dublă – franceză și italiană. Dacă francezul „sonné” înseamnă chiar nebun, italianul „sonato”, care provine din verbul cu etimologie latină „sonare/suonare” (lat. „sono, sonare”), însemna la origine, doar a suna, a răsuna, a face să răsune. Deși romanii aveau un cuvânt pentru „nebun” (insanis, care a dat eng. insane), acesta nu a fost preluat. Cuvântul „it. sonare / fr. sonné > rom. sonat” a căpătat alte semnificații în română față de limba de origine. Probabil pentru că unul din semnele nebuniei este condiția în care cel „atins”... „aude voci”! În aceeași categorie se încadrează diminutivul „sony”, scris și „soni” și onomatopeea „tralala”! Onomatopeea „tralala”, cu varianta „trululu”, este o creație expresivă tipică, având, inițial, și funcția de limbaj secret.

Cu etimologie neclară și neconvingătoare – „diliu” și derivatele sale „dilimac”, „dilimache”, „dilimandros”. DEX’09 le indică etimologia de la verbul „a dili”, care la rândul lui pare a veni de la un radical țigănesc cu sensul de „a da”. Nu se întrevede, însă, nicio legătură între „nebun” și verbul „a da”! Poate doar în expresia „a da strechea (în cineva)”, dar care nu este sinonimă total cu „a înnebuni”! În aceeași situație se află „zurliu”, care, tot conform DEX’09 provine din tc. zorlü. Cuvântul turc înseamnă „greu, dificil”, legătura cu „nebun” din română fiind destul de slabă (chiar dacă ne-am gândi la „greu de cap”).

Condiția medicală a influențat, de asemenea, apariția de cuvinte în vocabularul argotic cu sensul de nebun. Spre exemplu, „schizo” este o prescurtare bine-cunoscută de la „schizofrenic” (cf. DEX’09 schizofrenia este o „boală mintală cronică caracterizată prin slăbirea și destrămarea progresivă a funcțiilor psihice și prin pierderea contactului cu realitatea”). Expresia „răcit la cap”, sinonimă cu „nebun”, nu este atât una argotică/convențională/secretă, cât una glumeață, sugerând că slabul aport de sânge la nivel cerebral duce la scăderea indicilor de activitate cerebrală din cauza slabei oxigenări la nivel neuronal ;).

Numeroase cuvinte din Argou’07 (intrarea „nebun”) sunt populare și/sau regionale. Câteva exemple sunt „candriu”, „paliu” (care în DEX’09 are sensul de „schilod, infirm; paralizat; șchiop”, de unde, probabil, contaminarea „chiorpaliu”, foarte prezentă pe unele site-uri și mai ales forumuri de discuție – hotnews.ro, lapunkt.ro, forum.softpedia.com), „sandilău” și contaminarea dintre „sandilău” și „diliu” – „sandiliu”.

Așadar, dicționarele de argou cuprind, astăzi, cuvinte care, de-a lungul timpului, au fost folosite în grupuri restrânse (infractori, interlopi, elevi, studenți) cu sens codificat, dar și cuvinte populare, familiare, glumețe. În toate aceste registre, cuvântul „nebun” este prezent sub diferite forme – în expresii amuzante, împrumutat din diverse limbi, prin contact direct (turcă, țigănească), schimbări de sens ale unor cuvinte străine („sonat”) etc.

palcă este un cuvânt rusesc, prezent în limba română doar cu caracter regional, cu sensul de „vargă, nuia”, ori lovitură aplicată cu un astfel de „instrument”. Vezi replica lui Ivan: „Poruncește să-mi aducă niște palce, că am să-i bat la stroi, să pomenească ei cât or trăi că au dat peste Ivan, robul lui Dumnezeu”. O vocabulă asemănătoare este „scatoalcă” – tot din rusă (șkatulka) – „lovitură dată cuiva cu palma sau cu dosul mâinii”.

a (se) cărăbăni - „Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă, de parcă-i aducea vântul”. „A (se) cărăbăni” are în limba română (DEX ’09) două sensuri principale – a pleca pe furiș, a se căra și a căra (ex. un obiect). În plus, cuvântul este prezent în mai multe expresii legate de bătaie – „a cărăbăni la pumni/la palme sau cu pumnii/cu palmele”, și pot spune că se potrivește de minune cu tema povestirii lui Creangă! Bineînțeles, argoul infractorilor îl înscrie în categoria multelor cuvinte din română legate de furt (ex. „a achiziționa, a agăța, a ciordi, a da cu vastu’, a fi lung de mână, a șterpeli, a șuti etc.”) – promit că mă voi ocupa de ele mai pe larg la un moment dat. Etimologic vorbind, este atribuit unei expresii turcești – çek arabayi (tradus mot a mot – trage-ți căruța!), influențat și de verbul cu etimologie latină „a se căra”.

a ghigosi - „Și după ce intră ei cu toții înlăuntru, Ivan începe a-i ghigosi muscălește”. „A ghigosi” este un cuvânt popular românesc, nu are o etimologie clar stabilită. După părerea mea, pare a avea un etimon comun cu „a înghesui”, având în vedere sensul principal de „a îndesa, a îngrămădi”, adică „a înghesui” (vezi DEX ’09). Etimologia propusă de dicționarul Scriban ’39, de la „a buchisi” și „gheb”, nu mă convinge, având în vedere că expresia „a scrie ghigosit”, cu care pare să aibă legătură directă etimologia, nu este documentată de celelalte dicționare de-a lungul timpului. Prezența cuvântului în argou este dovada vie a faptului că acest fond lexical atrage cuvinte din celelalte fonduri – arhaisme, regionalisme, neologisme etc. (în cazul nostru – moldovenism).

pahonț/pohonț este un cuvânt rusesc, însemnând infanterist în armata rușilor și familiar, bădăran, mojic, om necioplit (conform DEX ’09). „Dar ce-ai pățit, mă pohonțule, de te-ai sculat cu noaptea-n cap și faci așa larmă, ziseră oamenii boierului, care dau chiori unul peste altul, de parcă aveau orbul găinilor”.

guleai, „Guleai peste guleai, Ivane; căci altfel înnebunești de urât, zicea el”. Cuvânt neatestat în DEX ’09, prezent în schimb în MDA ’10, cu sensul de „chef” – moldovenism, etimologie – limba rusă. Dicționarul Scriban ’39 prezintă un sinonim nostim pentru „guleai” – „chiolhan”. Ultimul apare și în DEX ’09, este popular și familiar și provine din turcă (külhan).

Un cuvânt din ce în ce mai folosit în mediul online este țopârlan – (adevărul.ro, defecti.ro, evz.ro etc.), după cum aflăm din DEX ’09 „persoană cu apucături grosolane; om mojic, bădăran, grosolan, țoapă”. Etimologic vorbind, cuvântul popular „țopârlan” este o contaminare între două cuvinte deja existente – „țop” și „mârlan”.

„Țop” are un singur articol de dicționar în DEX ’09 (interjecție), dar o serie de omonime în Micul Dicționar Academic ’10. Sensurile documentate ale cuvântului sunt:

• Interjecție, echivalent cu „hop!”
• Moț, coadă, cosiță
• Scobitură executată în talpa casei
• „Țâmp” (coapsă la om)
• Moț (locuitor al Țării Moților), familiar bădăran, mojic

Sensul căutat este al cincilea, care nu este cuprins în DEX, dar care apare, în schimb, la forma de feminin țoapă – „persoană cu apucături grosolane; bădăran, țopârlan, mitocan”. Evident, adresat unui bărbat, termenul feminin capătă un plus de depreciere. Etimologia cuvântului „țoapă” este o derivare de la „țop” (formă care nu apare în DEX, după cum am văzut mai devreme) cu sufixul „-a”.

Cu surpriză aflu că „țop/țoapă”, un cuvânt colocvial/argotic foarte cunoscut, provine de la locuitorii Țării Moților. Moții s-au remarcat de-a lungul timpului mai degrabă prin hărnicie, prin stoicism (au rezistat multor persecuții politice), prin curaj (au fost nucleul de pornire a Revoltei lui Horea, Cloșca și Crișan și a altor mișcări de emancipare a românilor din Transilvania). În sine, cuvântul moț poate fi o denaturare a cuvântului „munți”, dar, mai convingătoare pare asocierea cu pluralul slav „moji” (bărbați), care a dat în română și moși și mojic, de unde, probabil, și sensul moț – țop – bădăran. O explicație pentru apariția sinonimiei moț – țop ar fi faptul că locuitorii sunt numiți topani (de la cuvântul german Topfen – olar).

În ce privește „mârlan”, pare mai clar. Este un cuvânt familiar, cu înțelesul de „om prost-crescut, grosolan, necioplit; bădăran, țopârlan” (DEX’09, care mai primește în Argou’07 sensul peiorativ „iubit; amant”). Ca la multe cuvinte populare, etimologia este necunoscută.

kappa - creaturi mitologice japoneze, similare știmelor apelor și vâlvelor din cultura noastră. Aceste ființe sunt înzestrate cu puteri magice pe care le pun fie în slujba binelui, fie în slujba răului, dar cel mai adesea pentru a speria oamenii. Deși puțini mai cred astăzi, în Japonia, în aceste arătări, unii încă agață în apropierea unor ape semne de tipul „Atenție Kappa!”. Și de ce n-ar face-o, având în vedere că islandezii au protestat împotriva unei autostrăzi care ar fi traversat pământurile elfilor?!

maneki neko - mică figurină talisman, reprezentând o pisică cu o lăbuță ridicată, considerată aducătoare de noroc. Legendele spun că un nobil japonez s-a adăpostit sub un copac în timpul unei furtuni, iar o pisică i-a făcut semn cu lăbuța, parcă chemându-l. Imediat după ce nobilul a urmat pisica, copacul a fost trăsnit. Simbolistica statuetelor-talisman este variată. Spre exemplu: lăbuța dreaptă ridicată aduce prosperitate, iar cea stângă invită clienții în localuri, în săli de jocuri de noroc etc. Ambele lăbuțe ridicate reprezintă protecție. Și culoarea contează – calico (alb cu pete de diverse culori) – cea mai norocoasă, albă – puritate sufletească, aurie – bogăție, neagră – alungă spiritele întunericului, roșie – succes în dragoste, verde – sănătate etc. Există un templu plin de astfel de figurine – Templul Gotokuji, din cartierul Segaya, Tokio.

korobokkuru - omuleții de sub frunzele de podbal (eng. butterbur plant, jpn. fuki), sunt creaturi mitologice din folclorul populațiilor ainu din Hokkaido (populația băștinașă din insula Hokkaido, insula Sahalin și arhipelagul Kurile). Cum pe la noi podbalul e o plantă mică, o tufă de 5-30 cm, mi i-am imaginat ca pe niște pitici, dar în insulele japoneze nordice planta Petasites Japonicus crește mai mare decât un om! Plantele, care par desprinse dintr-o altă eră, mitologică, în care trăiau uriași și alte creaturi gigantice, devin, astfel, sursa legendei. Aceste creaturi se presupune că sunt mici zeități, care aduc noroc. Pe modelul lor a fost creat personajul Totoro, din animé-ul „Vecinul Totoro”.

tempura - preparat culinar japonez care constă în legume coapte în aluat. Interesant este că tempura nu este un preparat tradițional japonez, ci portughez. Inspirați de coloniști și misionari, japonezii au schimbat modul lor tradițional de a prepara legumele cu tempura portugheză...

Stans pede in uno este o expresie latinească cu traducerea ad literam „stând într-un picior” care înseamnă în grabă, pe nepregătite, superficial (conform Dicționarului Enciclopedic) și admite varianta Stante pede - stând în picioare. Expresia apare în Satirae, de Horațiu.

În limba engleză, este preluată expresia sub forma (Someone) can do that standing on one foot, explicată prin adverbul effortlessly, care, după părerea mea, este o degenerare a sensului. De la „în pripă, superficial” (implicit fără efort) la „foarte ușor” nu e o mare distanță, însă explicația prin „fără efort” pierde conotația de lucru „de mântuială”, făcut în grabă.

În limba germană, „stante pede” are sensul de „imediat”, „într-o clipită”, o altă pierdere de sens, fiindcă se păstrează doar ideea unui lucru făcut repede, dar nu și a unui lucru făcut prost, care predomina inițial, în latină.

Traducerea mot a mot a expresiei – „a sta în picioare” - are sensuri diferite în limba română. Dacă „stai în picioarele cuiva”, îl încurci, similar cu „a-i sta în cale”. Despre o teorie, o demonstrație, o argumentare etc. se poate spune că „stă în picioare” dacă este adevărată, fundamentată pe fapte reale sau pe raționamente logice corecte. Despre o clădire, un copac, care „stă în picioare” înseamnă că rezistă, că rămâne în poziție verticală. Toate sensurile expresiilor sunt preluate din MDA’10 și DEX’09. Argoul prezintă o expresie ironică – „a sta cu picioarele în apă rece”, cu sensul de a se gândi profund la ceva.

Așadar sensul de a face ceva „la repezeală” al expresiei latine nu s-a păstrat în română. În schimb, avem verbul „a șchiopăta” care, figurat și familiar, în DEX’09, înseamnă „a nu funcționa bine, a se poticni” și-are legătură tot cu piciorul...

O expresie de actualitate în vorbirea colocvială ca și în mediul online (adevarul.ro, facebook.com) este „(un lucru) făcut pe genunchi”, care ar avea o explicație similară expresiei latine de la care am pornit. Deși neatestată în dicționarele limbii române uzuale (DEX’09, MDA’10) ori argotice, este o formulare cunoscută. Expresia se referă la o altă postură a corpului, după cum putem afla din DEX’09 – pe genunchi = „pe porțiunea anterioară a picioarelor”.